E clar. Mâine, poimâine ne urcăm în Uber și în loc să mergem în Centrul Vechi, tragem o fugă pe Marte.
Ca să nu vă prindă viitorul nepregătiți, ca iarna pe primării, m-am gândit să-mi imaginez câteva sfaturi de comunicare intreplanetară. Work in progress:
- Înainte de orice, să te speli bine. Altfel, s-ar putea să nu mai ai cu cine să comunici. Există temeri că am putea contamina alte planete cu supa de germeni pe care o cărăm după noi și că am putea omorî orice trăiește acolo, înainte să apucăm să zicem „Bună!”.
- Contrar tuturor filmelor de la Hollywood, extratereștrii nu vorbesc engleza. Nici mulți europeni nu vorbesc engleza. Am fost la Londra, și nici acolo nu e foarte populară. În fine. Tot ce zic e să nu te aștepți să funcționeze vreun zgomot pe care îl scoți – țipat, șoptit sau si-la-bi-sit.
- În lipsa zgomotelor, rămân gesturile. Folosește mișcări simple, care imită sau arată spre mediul înconjurător. Ca pregătire, recomand un Activity cu prietenii din când în când.
- Mare parte din comunicarea umană se bazează pe citirea expresiilor faciale. Știm când cineva e vesel, trist sau furios și ne ajustăm reacțiile ca atare. Acu’, un marțian s-ar putea să nu aibă față. Sau să aibă mai multe fețe. Testează câteva grimase, să vezi dacă și cum reacționează.
- E posibil să nu audă, să nu vadă, dar să simtă: mirosul, atingerea și, mai ales, starea ta de spirit. Ca atunci când te întâlnești cu o gașcă mârâindă de căței pe munte, nu te agita. Fii calm. Un lac liniștit de 70% apă, în care se oglindesc norișori, copăcei și fluturași.
- Dacă te scălămbăi o bucată și nimic nu merge, s-ar putea să ai noroc și să fi dat peste o specie tăcută. Atunci își vede fiecare de orbita lui și aia e.
- Dacă n-ai timp să testezi nimic că te trăsnește un topor intergalactic, tot aia e.
- Am văzut un film cu niște caracatițe extraterestre. Nu mi se pare plauzibil, dar să ai niște cerneală la tine. Când totul dă greș, aruncă cerneala pe-un geam. Cine știe?
- Și, la fel ca în comunicarea umană, tind să cred că și în cea extraterestră e bine să asculți, înainte de toate. Să-l lași pe celălalt să zică primul, că s-ar putea să te scutească de mult chin. Hei, poate chiar vorbește engleza.
Nu știu dacă v-am zis, dar, într-o zi de vară acum vreo 4-5 ani, mergeam pe-o stradă pe lângă un parc. Nu era nimeni în jur, îmi vedeam de treabă. Și bam! îmi pică la picioare o insignă cu Don’t panic! (pe care o port și acum pe rucsacul pe care-l aveam în spate). Mă uit: stânga, dreapta, sus, jos. Nimeni, nimic. Poate comunica cineva cu mine.
Buna lectura!