Tehnici de manipulare în comunicarea politică

manipulare

Politicienii – îi iubim, îi urâm sau ne sunt indiferenți. Oricum am da-o, nu putem trăi fără ei. Așa că am face bine să-i alegem pe cei mai buni să ia decizii pentru noi și societatea în care trăim. Ușor de zis, greu de ales.

Winston Churchill spunea că “cel mai puternic argument împotriva democrației este o conversație de cinci minute cu alegătorul de rând.”

Alegătorul de rând, adică tu și cu mine, credem că luăm deciziile cele mai bune, însă suntem influențați de emoții, context și mașinăria de manipulare bine unsă a sistemului. Ce putem face în fața celor care își doresc puterea cu orice preț (adică toți politicienii și echipele lor)? Putem să fim cât mai bine informați și să recunoaștem manipularea atunci când o vedem. Dacă îi cădem pradă, măcar să fie o alegere conștientă.

Și pentru că stăm cu ochii pe alegerile prezidențiale din Statele Unite și ne pregătim de campania electorală pentru parlamentare de la noi, hai să vedem câteva dintre cele mai comune forme de manipulare în comunicarea politică.

Frica

Frica este un sentiment puternic, care scurtcircuitează rațiunea.

Trebuie să ne fie frică de teroriști, de imigranți, de virusul Zika, de Putin, de Brexit. De marii corupți, de Roșia Montană Gold Corporation, de tehnocrați. Politicienii fac deseori apel la frica cetățenilor și se erijează în salvatori. Deși, de multe ori, recunoaștem afirmațiile exagerate, frica nu funcționează pe bază de logică, ci de emoție. Când simțim o amenințare, creierul ia decizii să-și asigure supraviețuirea.

Un exemplu clasic de folosire a fricii într-o campanie este cel al clipului electoral Daisy. Lansat în 1964, în plin Război Rece, clipul a făcut apel la frica americanilor de un atac nuclear. Creat de echipa candidatului democrat Lyndon B. Johnson, clipul arată o fetiță care numără petalele unei margarete. Imaginea inocentă e urmată brutal de explozia unei bombe atomice și de vocea candidatului care spune “Ori ne iubim unii pe alții, ori murim.” Deși a fost difuzat o singură dată și retras din cauza criticilor dure, imaginea creată a avut un efect devastator pentru contra-candidatul republican Barry Goldwater, care milita pentru agresiune militară.

Argumente ad hominem

Tehnica, extrem de uzuală în comunicarea politică, reprezintă combaterea unei idei sau afirmații printr-un atac la persoană. În loc să dea un contraargument sau exemplu la subiect, politicianul lansează o încercare de discreditare a oponentului – fără să adreseze subiectul ridicat. Politicienii folosesc metoda atunci când nu au contraargumente valide și nu vor să se bâlbâie.

De asemenea, e și o tehnică facilă. O dezbatere pe idei și fapte necesită documentare și cunoștințe temeinice, pe când un atac la persoană e la îndemână și, din păcate, prinde la public.

O subcategorie sunt schimburile de replici de tipul “ba tu, ba tu!”. Un politician face o acuzație, iar interlocutorul răspunde cu o acuzație similară. Nimeni nu vorbește la obiect, ci se aruncă un șir de săgeți în speranța că discreditarea adversarului va anula și gravitatea acuzațiilor. Circ și distragerea atenției de la temele importante.

Asocierea cu vedete și personalități

Cum explică și Robert Cialdini în principiile influenței, oamenii tind să fie de acord cu cei pe care îi plac sau pe care îi consideră atrăgători. De aceea brandurile și politicienii se asociază cu persoane deja populare. Speră să împrumute din capitalul de imagine și să fie și ei plăcuți și să inspire încredere.

Strategia funcționează atunci când există o congruență între politician și celebritatea/personalitatea cu care se asociază. Dacă vezi puncte comune la cei doi, ți se va părea că susținerea e sinceră și demnă de luat în considerare. De exemplu, Victor Ponta a fost susținut credibil de Ilie Năstase în campania din 2014: “E un tânăr căruia îi place sportul, care a declarat că asta e o prioritate. Îl prefer pentru că îi place sportul şi mie la fel. Am încredere în el că e tânăr, are o oarecare experienţă, a fost primul ministru al României.” (sursa)

Tehnica eșuează când asocierea e forțată. Un exemplu din aceeași campanie este încercarea echipei lui Ponta de a fura din capitalul de imagine al lui Arsenie Boca prin crearea de materiale electorale în care candidatul și fața bisericească se uneau în ideologii.

arsenie-boca-ponta

(sursa)

Etichetarea

Etichetele sunt o denumire ușor de reținut dată de media sau politicieni unui individ sau grup. Antena 3 a consacrat termenul “băsiști”. Băsescu le-a spus jurnaliștilor “tonomate”, iar lui Victor Ponta “pisicuț”. Aceste etichete sunt imediat preluate de media și opinia publică și creează o imagine vie pentru persoana și grupul respective, imagine care vine la pachet cu presupuneri și caracteristici, de cele mai multe ori exagerate.

basisti_basisti_peste_tot

Etichetele sunt periculoase mai ales pentru grupuri, pentru că pot crea conflicte prin iluzia de “noi contra ei”, când, de fapt, întreaga societate își dorește un bine comun. 

Etichetele pot avea și alte efecte, cum ar fi acceptarea. Nu știu cine a inventat “generația de sacrificiu” pentru tinerii de la Revoluție, care aveau o viață în față, dar a fost o ștampilă care a deservit corupția și ineficianța clasei politice. Eticheta a implicat nevoia unei resemnări mioritice în fața istoriei nefavorabile, și nu nevoia de a lupta, munci și pedepsi vechile metehne ale sistemului.

Răspunsul pe lângă subiect

Un exemplu recent, din a treia dezbatere între candidații la președinția SUA, Hillary Clinton și Donald Trump. Întrebată de moderator de ce, în calitatea ei de Secretar de Stat, a favorizat anumiți sponsori ai Fundației Clinton în obținerea de contracte cu statul, Clinton a răspuns cu exemple pozitive din activitatea fundației familiei sale: donații pentru tratarea HIV/SIDA și îmbunătățiri aduse școlilor. Toate bune și frumoase, dar nu a răspuns la întrebare. De ce? Pentru a nu se pune singură într-o lumină nefavorabilă și, probabil, pentru a evita o minciună. Moderatorul a intervenit, urmat de un atac al lui Trump, iar Hillary a scăpat fără să dea un răspuns clar.

Cu puțină atenție, observăm tehnica asta des în dezbaterile politice, unde se pun cu precădere întrebări incomode. Nu vrei să recunoști, să negi sau să dezvolți, așa că pur și simplu bați câmpii pe subiect, de preferat niște câmpi frumoși. Și speri că până termini polologhia, uită lumea de unde ai pornit, de fapt.

Manipularea contextului

În funcție de context, lucruile pot fi grave sau nu, comice sau serioase, importante sau irelevante. Faptele pot fi scoase din context, pentru a li se da o altă semnificație, sau pot fi puse într-un context nou, favorabil.

Gândiți-vă, de exemplu, că un comedian face o afirmație cu tentă rasistă în timpul unui spectacol. Contextul e unul relaxat, iar remarca trece ca o glumă. Aceeași afirmație făcută de un politician poate fi luată mult mai în serios, cu consecințe grave de imagine.

Media și politicienii scot frecvent declarațiile din context în căutarea de senzațional sau pentru a pune oponentul într-o imagine proastă. Iată un exemplu din mass media americană. Într-un clip editat de Fox News, Barack Obama spune: “Taxele sunt programate să crească substanțial, pentru toată lumea, începând de anul viitor.” Declarația lui întreagă este însă: “Printr-o decizie a administrației anterioare, taxele sunt programate să crească substanțial, pentru toată lumea, începând de anul viitor.”

În exemplul de mai sus în care Hillary Clinton răspunde pe lângă subiect, ea operează și o schimbare a contextului. Întrebată de ce i-a favorizat pe cei care au donat Fundației Clinton, candidata răspunde cu exemple demne de admirație. Astfel, pune acțiunile ei și ale fundației într-un context pozitiv, fapt ce diminuează impactul acuzației. Hai că face atâtea lucruri bune, și ce dacă a favorizat câțiva sponsori?

Repetiția

Repetiția nu e doar mama învățăturii, ci și sora adevărului și fiica propagandei.

Adevărul e subiectiv. Tot ceea ce credem că e realitate e doar percepția noastră. Iar aceasă percepție poate fi influențată. Creierul poate fi păcălit să creadă că anumite lucruri sunt reale sau mai valoroase decât altele. De exemplu, tindem să credem că lucrurile pe care ni le amintim cu ușurință, care sunt vii în mintea noastră, sunt adevărare și/sau importante. Lucrurile de care nu știm sau pe care nu ni le amintim, nu merită atenția noastră. Fenomenul se numește availability heuristics.

Se întâmplă frecvent ca media să prezinte subiecte obsesiv, creând impresia că o boală e mai periculoasă, că există mai multă violență în societate sau că anumite opinii sunt mai răspândite decât spun statisticile.

Iar actorii politici, fie ei guverne, partide sau candidați la alegeri, folosesc repetiția pentru a convinge. Auzi aceleași idei, iar și iar, și, în timp, devin realitate.

De câte ori spune Trump “win” în mai puțin de un minut?

Luatul în râs

Râsul e semn că o situație e ridicolă, neserioasă, demnă de amuzament.

Să începi să râzi de ce spune oponentul tău îndeplinește două funcții: 1) spune publicului că afirmațiile sunt ridicole, 2) enervează oponentul și îl scoate din ritm.

trump-clinton

Rareori subiectele discutate de politicieni sunt comice. De multe ori, sunt teme serioase, care afectează milioane de cetățeni. Însă accesele de râs sarcastic sunt des întâlnite pentru că sunt o tehnică eficientă de schimbare a ritmului discuției și discreditare.

Mai sunt, desigur, și alte tehnici de manipulare. Unele evidente, altele machiavelic de subtile. Ce ne ajută cel mai mult în relația cu politicienii este să ne informăm, mult. Să accesăm surse diverse, să ascultăm și opiniile care ne sunt, poate, incomode, să avem mintea deschisă la date și fapte și închisă la tehnicile de manipulare.

În rest, hai la vot, că dacă nu decizi tu pentru tine, o fac alții.

Te-ar putea interesa și:
Ți-a plăcut? Spune-le și altora:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *