Ioana Burtea scrie de mică și nu ar putea altfel pentru că „i s-ar usca sufletul”. A studiat jurnalism și a lucrat la Mediafax câțiva ani, înainte să-și termine studiile în Marea Britanie. După ce s-a întors în România în circumstanțe complicate, a început să colaboreze cu Decât o Revistă – și spune că nu ar vrea să scrie pentru nici o altă publicație de la noi. Din 2015, face parte și din echipa de comunicare a The Power of Storytelling. Ioana a scris despre justiție, inclusiv un portret al Laurei Codruța Kövesi, despre pandemie, Republica Moldova, dar și despre subiecte personale și sensibile precum pierdere, sănătate mintală și, cel mai recent, abuz sexual.
Mi-a povestit cum e să dai totul și să ai burnout după burnout, cum a învățat să gestioneze presiunea și reacțiile celorlalți și cum face scrisul parte din procesul de vindecare.
Găsești Zest în app-ul preferat. Dacă ți-a plăcut, abonează-te ✅ și dă-l mai departe 🎈
Note interviu:
- Lucrez în comunicare la o agenție care se ocupă de fonduri europene, iar jonglatul meseriilor e complicat uneori, dar jobul mă ajută să mă ocup și de alte proiecte, în ritmul meu, și să am timp liber.
- Scrisul e mai mult decât un job. E o pasiune și o completare a personalității mele. Tot timpul o să simt nevoia să comunic prin scris. Tot ce fac e ca să susțin scrisul și să-l fac în termenii mei.
- E complicat să convingi oamenii să plătească pentru produsele media, pentru că sunt obișnuiți să citească articolele gratuit. Încercăm prin campania DoR, Poveștile vindecă, să-i facem pe oameni să realizeze importanța lor pentru supraviețuirea organizației.
- Poate sună mai puțin romantic, dar o poveste nu va vindeca o traumă profundă. Pe mine nu m-a vindecat publicarea acestui eseu. Eu eram cât se poate de vindecată când am început să scriu. Dacă nu aș fi procesat traumele în terapie, nu aș fi putut să scriu eseul. Scrisul și publicarea au fost un pas în plus spre vindecare și m-au ajutat să depășesc frica de agresor și de repercusiuni.
- La Decât o Revistă am crescut cel mai mult profesional și personal. La DoR, procesul de învățare continuă e foarte important.
- A trebuit să trec prin niște burnout-uri la vârste fragede ca să învăț că perfecționismul nu mă ajută la evoluția mea profesională sau personală. Trebuie să ajungi într-un punct în care să crezi că valorezi mai mult decât ce produci.
- Când faci un portret, cel mai important lucru e accesul. Accesul ține de cum negociezi și de cum îi explici persoanei respective de ce vrei ce vrei de la ea. Trebuie să construiești încredere, iar asta nu ține neapărat de organizația pentru care lucrezi. Trebuie să te comporți uman cu subiectul, să lași și tu garda jos. Echidistanța apare abia când începi să scrii.
- Îmi fac o structură înainte să scriu un text. Mă gândesc dacă abordez problema cronologic, în funcție de o temă sau atlfel. Și apoi încep „să pun carne pe schelet”, adică să montez materialul pe structură. Scriu destul de rapid odată ce documentarea e gata.
- La eseul despre abuz am lucrat un an. Nu mi-am pus un deadline, a trebuie să mă conving și reconving să continui și să-mi dau seama ce și cum vreau să spun.
- Sunt din ce în ce mai atrasă de eseuri și pe asta vreau să mă axez un timp. Îmi place ideea de a transforma o experiență personală într-una universală.
- Trebuie să înveți să gestionezi reacțiile pe care le primești după publicare. Chiar dacă sunt pozitive, când vin sute de mesaje deodată, trebuie să ai grijă și de propria sănătate mintală și de propriul echilibru.
Au fost menționate:
Pe bune live – Anxietăți creative
Barem identitar, Black Button Books
Elena Ferrante, The lying life of adults
Telling True Stories, Mark Kramer
Draft No. 4, John McPhee
Găsești Zest în app-ul preferat. Dacă ți-a plăcut, abonează-te ✅ și dă-l mai departe 🎈