Cristian Lupșa a fondat unul dintre cele mai îndrăgite proiecte de jurnalism independent de la noi: Decât o Revistă. Trebuia să fie doar una, dar, doisprezece ani mai târziu, există reviste trimestriale, materiale publicate online tot anul, o comunitate loială de abonați și, înainte de pandemie, evenimente de la care plecai mereu puțin mai bun. Ca editor, își ajută colegii să publice povești spuse cu grijă, dar dă și cu mopul sau cu orice e nevoie să asigure supraviețuirea organizației. Nu are timp de scris, deși sunt puține persoane care vorbesc mai frumos și coerent despre procesul creativ.
Mi-a povestit despre călătoria cititorului, comunitatea de abonați, provocările jurnalismului și motivele care încă îl țin pe baricade. Play! ▶️
Susține-ne:
- îți place Zest și vrei să continuăm să îl facem 🎙
- ai acces la conținut exclusiv, resurse cool și live chat ☕️
- respecți munca celorlalți 🤘
O cafea la schimb pentru Zest + conținut util: patreon.com/zestpodcast
Note interviu:
- Ideal, textele trebuie să aibă o formă de călătorie. Să te ia dintr-un loc, să te ducă în alt loc și să te plimbe printr-o multitudine de emoții, fără să-ți dai seama ce ți se întâmplă.
- Mă gândesc foarte mult la ce călătorie poate să aibă cititorul astfel încât să simtă că a meritat să dea treizeci de minute din viață sau mai mult. Îmi doresc să existe o transformare pe parcurs, alături de un personaj. Pentru mine, e mai puțin despre cât de frumos e scris, și e mai mult despre sensul călătoriei.
- Jurnalismul narativ este o scriitură cu personaje și multe scene care vin din literatură, dar puse în slujba unei povești reale. E o imersiune într-o lume în urma căreia ai ocazia să ieși schimbat.
- Despre ce ai hotărât că e povestea? Toate informațiile, detaliile, cărările secundare care nu au legătură cu ce ai hotărât că e scopul poveștii nu intră. Ca reporter, te fură uneori peisajul și ai nevoie de un editor sau coleg alături.
- Nu am timp să scriu, și nu neapărat din volumul de editare, ci din cauza restului muncii din redacție. Nu-mi lipsește neapărat scrisul. Ca editor, mă bucur de succesul textelor scrise de colegii mei. Dacă am validarea asta, chiar și din umbră, e suficient.
- Ne-am împăcat cu ideea că o poveste nu o să mulțumească niciodată pe toată lumea.
- E posibil ca ce am construit să fie o comunitate care are un termen de expirare pentru membrii ei. Miezul comunității stă undeva între 25 și 35 de ani și se suprapune peste momentele în care devenim adulți și ne descoperim ca ființe politice și sociale.
- O comunitate se formează natural dacă intenția ta e să faci ceva pentru alții și să-i ajuți să trăiască mai bine.
- Încercăm să creăm punți de comunicare. În 2018 și 2019, reușisem să ne plimbăm prin țară, să cunoaștem oamenii, să facem evenimente și în alte orașe și să spunem povești și de acolo. Îmi doresc să lucrez cu jurnaliști care vor să audă publicul, și nu doar ca feedback la materialele lor, ci vor să audă de ce sunt preocupați oamenii azi.
- Scrisul bine făcut, construit și șlefuit, are nevoie de de spațiu. Nu se poate face în fiecare seară la șapte, după job.
- Cred că nu e săptămână în care să nu mă gândesc să renunț. Ce mă ține sunt reacțiile oamenilor la poveștile pe care le trimitem în lume. Cât simt că munca noastră e utilă, merită.
- Sunt trei subiecte care revin la începutul carierei de jurnalism: 1) să te împaci cu ideea că nu există subiect original, că povestea a fost deja spusă, dar nu de tine; 2) să citești literatură și non-ficțiune de calitate; 3) să întâmpini lumea cu curiozitate și întrebări.
Găsești Zest în app-ul preferat. Dacă ți-a plăcut, abonează-te ✅ și dă-l mai departe 🎈